Este imposibil, sau macar neproductiv, sa predai GO copiilor de gradinita folosind notiuni precum cele de “intersectie”, “libertate”, “teritoriu” si “captura”, din simplul motiv ca ei nu detin in vocabularul propiu aceste cuvinte.
Pus in fatza acestui zid cultural de comunicare intergenerationala, am apelat la singura alternativa posibila ramasa: “aricii” si “branza”.
Lectia 1, captura: se pune o piesa alba pe goban, reprezentand branza (“branzica”) pe care aricii vor sa o manance. Copiii pun aricii in jurul piesei albe, ca la masa, iar cand piesa este inconjurata complet se cheama ca a fost mancata si dispare de pe tabla. Dar vai, un arici a ramas nemancat, asa ca trebuie sa aducem mai multa branza, punand doua piese albe pe goban, formand un mic grup. De data asta toti cei cinci arici reusesc sa manance, dar mai ramane un loc liber. In acest moment, in mod invariabil, cel putin unul din cei patru copii ai unei grupe au dus mana la bol si au scos o piatra neagra pe care au pus-o pe locul libertatii prin care se realizeaza captura. Am fost uimit sa descopar cat de rapid si de natural s-a realizat acest transfer.
Incet incet, inlocuim aricii cu pietre negre si ii chemam inapoi doar atunci cand lucrurile devin prea abstracte si avem nevoie de ei “ca sa manance branzica”.
Lectia 2, teritoriul: dupa ce au mancat, scoatem aricii in gradina la plimbare. “Gradinitele” le construiesc tot copiii si pun unul sau mai multi arici in ele in functie de dimensiunile fiecarei gradini. Facultativ, dupa atata mancare si plimbare, aricii fac si baie si se duc la culcare (contributia copiilor! de care m-am bucurat pentru ca am vazut in asta oportunitatea sa scap de arici).
Bazat doar pe astfel de povesti, pe goban incep sa apara primele forme reale de GO. Cand am vazut cum se formeaza sub ochii mei prima faza de grupuri care se fugaresc, aproape ca mi-a venit sa plang.
Nota: recuzita zoologica provine de la firma domnului Cornel Pegulescu, 1 kyu, membru al Clubului Sportiv de GO “Walter Schmidt” din Timisoara.
